Era în camera sa, cu cana de ceai în mînă. Privea pozele din calculatorul său... Cîte amintiri... Copilăria, adolescenţa, părinţii, şcoala, dragii prieteni... Straniu sentiment cînd mîne vei avea 18 ani... Ştia că esenţial nimic nu se va schimba. Peste noapte nu va fi mai înaltă sau mai bătrînă, va avea aceleaşi gînduri şi idei, prietenii o vor saluta cu acelaşi zîmbet, iar soarele ca şi în alte zile îi va bucura ochii... Dar totuşi era, poate, o frică de maturitate, responsabilitate. Simţea că va trece de un hotar invizibil după care viaţa nu va mai fi la fel. Deja nu va mai putea face vreo nazbîtie copilărească fără să i se reproşeze: “Astîmpără-te, fato, eşti om matur, nu te purta copilăreşte”, nu va mai putea să spună vreo vorbă naivă sau fantastică fără să i se sfătuie să se coboare pe pămînt căci viaţa e crudă şi un matur trebuie să conştientizeze asta.
Privea momentele vieţii sale ce clipeau pe monitor şi rîdea atunci cînd o poză îi amintea de oameni sau zile deosebite… Iată motanul ei, Puffi. El era jucăria ei preferată în copilărie, ea obişnuia să-l îmbrace ca pe o păpuşă şi să umble cu el prin toată ograda, iar el se tot învîrtea în mînile ei strînse cu speranţa de a evada… Iată ea cu tatăl său la pescuit. Ea a prins atunci un peşte mare şi fugea lîngă mal cu peştele în mînă să se laude tuturor ce a prins, însă cînd s-a uitat la bietul animal i s-a făcut milă şi i-a dat drumul în apă. Tata a vrut să o ocărască pentru asta, dar privind în ochii ei plini de bunătate sinceră nu a putut să-i spună decît: “Eşti o fetiţă minunată, nu te schimba niciodată!”. Apoi pe ecran a apărut o serie de poze cu prietenii ei la săniuş, la pădure, la concert, la bazin… Aceste amintiri i-au provocat lacrimi… Acum se simţea atît de confuz. În sufletul ei s-au amestecat atîtea sentimente încît nu mai putea deosebi unde este dorul pentru copilărie, unde este frica pentru viitor, şi unde este curiozitatea pentru ziua de mîine.
Ea într-atît s-a aprofundat în aminiri şi gînduri încît nu a observat cum fetiţa s-a apropiat încet de ea... - Frumoase amintiri...- fata zîmbea inocent şi o privea cu ochii plini de fericire copilărească - Vesel a fost, nu-i aşa? Uite ce faţă ai în poza asta! Hahahaha! De parcă ai rugumat o lămîe întreagă! Oare nu-i nostim?
- Tu? Ai venit... - ea era uimită şi nespus de bucuroasă să vadă fata, venirea ei mereu însemna fericire, zîmbete şi rîsete. Iată şi acum, în clipa cînd a venit camera s-a umplut cu un rîs de cristal şi ea la fel nu s-a abţinut de la un zîmbet fericit.
- Am venit - zîmbetul fetei pe o clipă a devenit trist, dar repede şi-a recăpătat seninătatea - Nu puteam să nu vin în aşa o zi împortantă pentru tine. Ştiam că îţi va fi trist.- fata zîmbea aşa de moale, cu atîta bunătate, că îţi părea că dispare tot răul din lume.
- Mulţumesc! Nici nu îţi închipui cît de mult am nevoie anume de tine… şi… mereu voi avea…
Fata iar zîmbi, dar acum zîmbetul ei era trist şi plin de amărăciune:
- Eu am venit… pentru… pentru ultima dată…
- Cum ultima? – ea s-a speriat, inima mai nu i s-a oprit în loc.
- Eu nu am terminat! – supărat, cum numa un copil poate, a spus fata – am spus ultima pentru că e ultima zi cînd mai esti.. aşa... pentru că e ultima dată cînd suntem doar noi două... Tu şi Eu, Tu şi Copilaria Ta!
- Cum ultima?.. – a mai repetat ea ne putind să înţeleagă ce se petrece, oare nu îşi ia rămas bun pentru totdeauna cu copilăria sa? - Doar nu vrei să spui că mîne vei pleca... Eu.. eu nu pot.. şi nu vreau să fiu fără tine..
Fata a zîmbit vesel:
- Ştiu! Şi nu plec de la tine... doar că... - glasul brusc i s-a făcut trist - Doar că mîine v-a veni şi EA. Of, nu-mi place deloc de ea. E aşa mare, şi serioasă... O să-ţi spună diferite lucruri plictisitoare despre responsabilitate, despre realitatea crudă... Şi tu o vei asculta, eu ştiu... toţi o ascultă... Altfel desigur nu se poate... tu trebuie s-o asculţi, dar asta ne va îndepărta pe noi una de alta... cu timpul ne vom vedea tot mai rar şi mai rar şi mai rar....
- NU! Nu vreau... Mie imi place de tine.. nu vreau să te pierd...- cuvintele ei au tăiat-o de vie. Se împlineau cele mai groaznice aşteptări şi temeri. Cum va putea ea trăi în lumea asta crudă fără copilul din interior? Asta ar însemna să rămînă abandonată, lipsită de sentimente. Asta ar însemna să rămînă fără suflet, să moară. Ea a mai privit odată la monitor unde a încremenit fotografia unde împreună cu prietenii ea mînca îngheţată, se rîdea şi se simţea cel mai fericit om de pe planetă. Oare nu se va mai repeta niciodată? Oare data viitoare cînd va ieşi cu prietenii vor fi serioşi şi vor discuta alegerile şi criza economică?
- Nu! Nu te gîndi aşa! Tu nu mă vei pierde! Maturitatea poate să ne îndepărteze, dar nu şi să ne despartă... Şi de fiecare dată cînd vei ieşi la distracţii eu voi fi cu tine. Fiecare dată cînd vei fi cu prietenii, părinţii, cînd te vei simţi fericită, cînd vei uita de probleme, cînd te vei relaxa şi te vei lăsa dusă de nebunia din sufletul tău, de fiecare dată cînd vei rîde în hohote de bucurie, cînd vei iubi... de fiecare dată voi fi cu tine şi te voi face să te bucuri de viata ta şi mai mult!
- Sincer? – parcă o piatră i-a căzut de pe suflet. Speranţa că nu va pierde copilul fericit niciodată i-a inspirat bucurie. – Îmi promiţi?
- Promit! Eu nu te voi părăsi niciodată! – copilăria a zîmbit cu o sinceritate imposibil de redat…
- Atunci şi eu îţi promit ceva... Îţi promit că nu te voi uita niciodată, Copilarie! Promit să păstrez în suflet focul care mă face să fac nebunii şi să mă distrez ca un copil. Promit să rămîn fericită în ciuda tuturor! Să iubesc sincer Viaţa şi oamenii din Ea! – cu aceste cuvinte ea a cuprins strîns copilăria ca să-i demonstreze dragostea şi devotamentul său. – Niciodată n-o să te uit, niciodată!
Cînd s-a trezit, în cameră nu mai era nimeni. Ceaiul deja s-a răcit în cană. Iar pe monitor încă lumina fotografia ei cu prietenii şi îngheţata. S-ar părea că totul a fost doar un vis, şi copilăria, şi promisiunile cu care s-au schimbat, dar totuşi ea credea… nu, nu credea… ea ştia! că acestea s-au întîmplat cu adevărat.
Ea a stins calculatorul şi zîmbind s-a dus la culcare. Deja nu îi era frică de ziua de mine. Era gata să-şi întîmpene majoratul cu demnitate şi bucurie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu