Bum-bum-bum-bum... inima bătea tot mai tare... bum-bum-bum-bum... simțeam cum sîngele circulă mai rapid prin vase şi se amestecă cu o doza de adrenalină... bum-bum-bum-bum...
Eram în mijlocul unei mici poienițe înconjurate de copaci... pădure?.. Se pare că era vară aici, soarele încălzea pielea, vîntul mişca lin iarba, iar florile răspîndeau un miros foarte plăcut... eu, însă, nu acordam nici o importanţă peisajului, toată atenţia mea fiind concentrată asupra unei uşi care stătea în mijlocul acestuia... o uşă destul de simplă, fiecare are la intrare în casă una asemănătoare, dar cu o mică diferenţă... această uşă nu avea în spate o casă şi nici o incăpere, nimic... pur şi simplu se înălţa deasupra pămîntului în mijlocul naturei. Dar acest fapt nu mi s-a părut deloc straniu.
Bum-bum-bum-bum... eram foarte emoţionată... bum-bum-bum-bum... la fiecare pas ce mă apropia de uşă inima îmi sărea din piept... bum-bum-bum-bum... bătăile inimii au devenit într-atît de puternice încît au astupat orice alt sunet... bum-bum-bum-bum...
Trebuie să deschid uşa, să văd ce e dincolo! Eram preocupată doar de acest gînd, doar el avea valoare. Ştiam exact că sensul existenţei mele se limitează la această bucată de lemn cu mîner.
Îmi era din ce în ce mai greu să păşesc... bum-bum-bum-bum... am întins mîna spre mîner... bum-bum-bum-bum... aproape că l-am atins... bum... brusc s-a făcut întuneric... bum... un efort al conștiinţei... bum... din nou lumină... bum... întuneric... bum... întuneric...
M-am trezit. Iarăşi m-am trezit în acelaşi moment. Visul dat mă urmăreşte deja două nopţi la rînd şi de fiecare dată nu reuşesc să ating uşa. Inima continua să bată rapid. Pian, am nevoie de pian!
M-am ridicat din pat şi m-am aşezat la instrumentul meu drag, unicul lucru ce mă poate linişti acum. Am pus degetele pe clape şi îndată am simţit cum neliniştea mă părăseşte. Satisfacţie absolută.
Am închis ochii şi am început să revizionez visul, iar în unison cu gîndurile mele mîinile dansau dansul lor pe clape. Nu mai simţeam tensiunea şi excitarea cu care m-am trezit. Toate emoţiile le eliberam prin cîntec. Aşa fac eu mereu de cînd părinţii mi-au dăruit pian şi am luat primele lecţii la Şcoala Muzicală. Niciodată nu-mi plăcea să interpretez piese compuse de alt cineva sau să cînt la comandă. Se primeşte fals. Prefer să improvizez, să redau emoţiile care le trăiesc la moment şi astfel să le dau viaţa şi să mă eliberez de ele. Aşa s-a primit că viaţa mea monotonă numi oferă prea multe emoţii, doar în cazuri excepţionale, şi principala sursă de inspiraţie sunt visele mele...
Cîntecul s-a întrerupt la o notă ridicată. Se simţea că melodia e la fel de nefinisată ca şi visul meu. M-a lăsat intrigată, dar trebuie să răbd pînă la noaptea viitoare ca să aflu sfîrşitul.
- Foarte frumoasă melodie, Ligia! Dar dacă nu te grăbeşti vei întîrzia la şcoală! - mi-a zîmbit mama intrînd în camera mea.
-Nu-ţi făcea griji, sunt gata în cîteva clipe! - i-am zîmbit eu înapoi.
La şcoală gîndul mereu îmi zbura în pădurea cu o uşă misterioasă în mijloc. Văzînd privirea mea colegii încă o dată se convigeau că sunt o nebună visătoare. Chiar şi cea mai bună prietenă a mea a remarcat că astăzi eram şi mai neatentă decît deobicei, cu toate că pare imposibil. În lipsa pianului degetele îmi dansau pe bancă aşa că pîna la sfîrşitul orelor am mai compus incă zece variaţii la melodia de dimineaţă, comune, însă, prin lipsa unui sfîrşit bine determinat.
Ziua mi s-a părut extrem de lungă, timpul se scurgea lent şi aşteptarea nopţii a devenit insuportabilă. Răbdarea s-a epuizat la nouă seara. M-am culcat, dar încă o oră nu puteam să adorm. Mă gîndeam la mine, la viaţa mea de adolescentă. Am 17 ani, cea mai frumoasă vîrstă. Dar viaţa mea nu corespunde standartelor impuse de aceasta. Sunt o ciudată. Aşa mă ştiu colegii şi aşa mă văd eu. Sunt o visătoare fară limite. Defapt, pe pămînt nu trăiesc deloc. Şi cum aş putea să trăiesc aici, în lumea normală? Să merg pe spirală planînd între şcoală, casă, internet şi griji stupide legate de haine, băieţi şi tema la matematică? Să trăiesc după scenariul standart liceu-universitate-căsătorie-copii şi unicul vis să-mi fie un concediu în Turcia la vară şi o maşină ca a vecinilor? Nu, nu şi nu!!! Prefer să visez, să trăiesc în lumea mea între culori aprinse şi dorinţe implinite... să fug printr-o cîmpie plină cu romaniţe şi să nu simt gravitaţia... să fiu liberă... pînă cînd libertatea mea nu s-a lovit de o uşă...
Iarăşi am găsito... aceiaşi uşă înfrumuseţa acum cîmpia prin care fugeam... nici nu am observat cînd am adormit... Peisajul se deosebea de cel din noaptea trecută. Nu mai erau copaci, doar o cîmpie infinit de mare cu flori de romaniţă.
Inima iarăşi a început să bată sălbatic... dar de data asta eu eram ferm convinsă că voi ajunge la uşa misteriosă. Astăzi nu-i voi permite să scape. Da! Astăzi viaţa mea se va schimba radical!
Eu nu mă mai grăbeam, mergeam lent... un pas... încă unul... Da! E în fața mea! Inima mai nu-mi sărea din piept. Moment magic, după care ori rămîi pe loc şi păstrezi puţinul pe care îl ai ori faci un pas spre o nouă viaţă cu riscul să nu te mai poţi întoarce. Exagerat? Nu pot spune pînă nu păşesc dupa uşă...
Am pus mîna pe mîner... mi-am luat aer... da... acum... bum-bum-bum... am deschis-o brusc şi... Ce???... aceiaşi cîmpie cu romaniţe?... o clipă de panică... Nu poate fi! Trei nopţi fug după uşa care nu duce niciunde? Stai un pic! Dar dacă...? Ultima mea şansă... am păşit pragul...
Inima a început să bată imposibil de tare. Am reuşit! Păşind pragul nu mai eram între florile cîmpiei, ci am nimerit într-o încăpere ciudată. Aici era întuneric şi doar cîteva raze de soare parcă din nicăieri luminau camera. Nu era mobilă, erau doar pînze ce atîrnau din pod şi o mulţime de perne împrăştiate haotic pe jos. Iar cînd am dat la o parte una din pînze am văzut un pian lingă perete. Atît. Nu mai era nimic.
Mă simţeam foarte ciudat. De parcă toate visele la care speram sau spulberat. Eram complet dezamăgită. Aşteptam un nou început, dar tot ce am găsit era o casă părăsită şi un pian. Trebuia să mă liniştesc, să meditez. Am spus pian? Da! De asta am nevoie! Pian!
M-am aşezat la pian şi am transformat toată dezamagirea şi neliniştea mea în note muzicale. Pianul suna altfel, de parca muzica ajungea direct în suflet fără să atingă urechile. Moment de armonie. Nu ştiu cît timp mi-a luat cîntecul, nu ştiu cît am stat nemişcată după ce s-a terminat. Dar o voce de băiat m-a întors în camera ceia întunecată:
-Wow... nu am cuvinte... Cînţi foarte frumos!
-Ce? Cine e aici? - eu nu mă aşteptam să întîlnesc pe cineva în visul meu. M-am întors brusc şi am văzut în întunericul camerei un băiat. Era cam de aceiaşi vîrstă cu mine, înalt, brunet cu ochi de un verde aprins care strălucea şi în apsenţa luminii.
-Sunt Alex! Scuze dacă te-am speriat! - avea o voce foarte plăcuta, şi era destul de amabil, aşa că nu m-am abţinut de la un zîmbet.
-Nu, nu m-ai speriat! Pur şi simplu nu mă aşteptam să fie cineva aici. Eu sunt Ligia!
-Încîntat de cunoştinţă, Ligia. Demult nu am văzut oameni pe aici. - avea un zîmbet foarte sincer.
-Demult? Aici? Asta e casa ta? - aveam aşa multe întrebări. Am vorbit cu Alex cîteva ore, sau, cine ştie, poate erau doar cîteva clipe. Mi-a povestit că el deja de foarte mult timp călătoreşte prin uşi asemănătoare cu cea prin care am trecut eu. Iar această casă era proecţia casei în care trăia cu părinţii cînd avea 5 ani. După asta ei au vîndut-o şi s-au mutat într-un apartament în oraş, dar iubea să se întoarcă aici din cînd în cînd. Asta nu era unica lui destinaţie, ştia cum să atraga uşa care-i trebuia şi să călătorească exact unde dorea să ajungă: la mare, la munte, etc.
-… însă niciodată nu era nimeni în casa asta. Adică cîteodată apăreau aici amintirile mele din copilărie, cîinele meu, părinţii, dar niciodată un străin. Cum ai nimerit aici, Ligia?
-Pe uşă... eu nu ştiu... nu am ales-o... pur şi simplu a apărut în faţa mea... şi.. şi.. am intrat... - am hotărît să tac despre ceia că uşa mă urmărea trei nopţi şi despre valoarea pe care i-am dat-o eu. Iarăşi s-a făcut întuneric pe o clipă, semn că mă trezesc în curînd — Alex, trebuie să ne luăm rămas bun, se pare că mă trezesc.
-Ce? Adică? Stai!
Dar eu deja m-am trezit. Am sărit din pat şi repede m-am aşezat la pian. Melodia s-a născut direct în sufletul meu. Era melodia vocii lui, iar în faţă îmi stătea imaginea lui. Aveam atîtea emoţii, însă cînd cîntam la pian în loc să mă calmez cum o făceam deobicei, din contra simţeam totul şi mai intens. Eram... fericită!
Toată ziua mă gîndeam la visul meu. Atît de real. Eram convinsă că Alex e un băiat real care la fel ca şi mine iubeşte să viseze. Trebuia să-l întreb în ce oraş locuieşte, poate trăim aproape, poate putem să ne vedem în realitate. Poate... În cap încă îmi cînta cîntecul pe care l-am compus dimineaţă, cîntecul dedicat lui Alex. Straniu, deobicei eu uit imediat ceea ce cînt, nu iubesc să mă repet.
Abia am putut răbda pînă în seară. De data asta am adormit mai repede. Mergeam prin oraşul meu şi căutam uşa. Aveam nevoie s-o găsesc, să-l mai văd odată... Am ajuns la şcoală, dar în loc de poartă avea o uşă, ACEA UŞĂ! De data asta am intrat fără vreo problemă.
-Ai venit! De ce ai dispărut? Eu m-am speriat. - se pare că Alex a retrăit mult din cauza trezirii mele.
-Eu ţi-am spus, Alex, eu m-am trezit. - eu îi zîmbeam, era aşa simpatic cînd avea emoţii.
-Nimic nu înţeleg... nu am mai văzut aici pe nimeni care să se trezească... - se pare că era foarte confuz.
-Acum eu, se pare că nu înţeleg nimic. Alex, asta-i doar un vis, nu? Noi visăm, apoi ne trezim, mergem la şcoală, trăim, mîncăm, obosim, ne culcăm şi iarăşi visăm...
-Nu - Alex brusc m-a întrerupt - Nu, Ligia, nu! Asta nu e vis, noi suntem dincolo de vise. Nici eu, nici ceilalţi ca mine nu se trezesc, noi veşnic călătorim aici, printre lumi. Eu nu înţeleg cum tu ai păşit uşa, dacă tu nu eşti ca noi. - el se uita straniu la mine, eram speriată, şi dezamăgită... - Hey, Ligia, se vede că te-am speriat. Dar nu te îngrijora, totul se face cu un rost. Mai bine mergem să-ţi arăt cîteva peisaje dacă tot eşti aici.
-Mergem! - nu am putut rezista zîmbetului său. El mi-a arătat grădina de lîngă casă, apoi ca prin minune a apărut o uşă. Păşind-o am nimerit pe malul mării în momentul cînd apune soarele. Privelişte adorabilă! Apoi a apărut altă uşă, şi alta, şi alta. Noi ne tot plimbam, vorbeam, glumeam. M-am simţit atît de bine. La finele excursiei am ajuns pe o poiană cu flori, ne-am culcat pe iarbă, vorbeam şi priveam norii.
-Ştii, Ligia, nu am mai întîlnit aşa fată ca tine. Eşti stranie, dar îmi place. Mă simt liber cu tine... - s-a uitat aşa blînd la mine, dar nu puteam să-i răspund, aveam prea multe emoţii. Am mai observat o uşă şi am hotărît să schimb tema:
-Dar asta unde duce?
-Nu ştiu, nu eu am chemat-o. - se pare că era uimit.
Uşa s-a deschis şi am auzit de acolo o voce:
-Ligia, trezeştete o dată, ce-i cu tine? - era vocea mamei mele şi părea foarte îngrijorată.
-Ups! Cred că e timpul să plec! Sper că ne vedem mîne.
-Te voi aştepta în aceiaşi casă! Pa!
M-am trezit. Mama era foarte speriată.
-Ligia, eşti bine? Timp de jumătate de oră nu am putut să te trezesc, nici nu te mişcai. Eu nu ştiam ce să cred. Am vrut să chem ambulanţa.
-O, mama, nu e nevoie. Credcă am dormit prea profund.
-Sper să fie aşa.
Mama s-a liniştit, dar eu nu prea. Cuvinte lui Alex despre ”el şi cei ca dînsul” care nu se trezesc mi s-au întipărit în minte. Se întîmpla ceva straniu. Ştiam că Alex nu e doar un vis, şi din spusele lui nici nu e om simplu ca mine... Şi ce să cred cînd înainte mă trezeam de la orice sunet şi acum mama nu mă putea ridica din pat atîta timp. Şi dacă nu mă trezesc deloc data viitoare, rămîn ca şi Alex în veci plutind printre lumi imaginare? Deşi ideia asta mă speria, totodată ştiam că mi-ar plăcea să petrec veşnicia în compania lui Alex. Of, ce tot spun, e îngrozitor tot ce se întîmplă.
În următoarea noapte nu doream să adorm. Adică eu asta doream foarte mult, dar şi imi era frică. În mine se lupta dorinţa să-l mai văd odată pe Alex cu teama de a nu mă mai trezi. Pînă la urmă necesitatea fiziologică de somn a cîştigat.
Eram într-o cafenea cu colegii de clasă. Toţi glumeau şi se distrau, însă privirea mea era îndreptată spre uşa de ieşire. Am cunoscut-o cu toate că juca rolul unei simple uşi prin care lumea întră şi iese din cafenea. Era uşa ”mea”. M-am sculat de la masă. Prietenii încercau să mă oprească:
-Ligia, stai cu noi! Ne distram aşa bine. De ce te duci?
-Ligia, opreşte-te! E periculos!
-Hey, las-o să plece! E alegerea ei.
-Alegerea să moară?
-Alegerea să iubească! Şi cine ştie, poate nu moare...
Nu mai ascultam vocile lor. Eu am decis! Trebuie să-l văd.... şi să-mi iau rămas bun pe totdeauna.
Eram iarăşi în casa lui. Alex mă aştepta la pian, deşi nu ştia să cînte la el.
-Demult stai aşa? - l-am sustras din gîndurile sale eu.
-Ligi? Pe tine te aşteptam. Ştii, se pare că înnebunesc. Stau ore în şir uitîndu-mă într-un punct al spaţiului, nici nu mă mişc. Mă gîndesc cum o să vii, ce locuri o să-ţi mai arăt. Nimeni nu m-a mai făcut să am aşa stare. - iarăşi mi-a zîmbit cald şi tot ce am decis cîteva minute în urmă s-a spulberat ca un vis... sau mai bine ar suna aici ”ca o realitate”... Acum decizia mea să imi iau rămas bun de la Alex şi să nu mă mai întorc părea imposibilă, stupidă. Cum puteam să cred că voi reuşi să renunţ la el vreodată? Doamne, timp de doar două nopţi m-am ataşat de dînsul foarte mult. M-am îndrăgostit de visul meu! Ce prostie! Dar e adevărat şi nu mai pot schimba nimic. Şi mai bine mor decît să renunţ. Să mor? De unde am luat una ca asta? Cine a spus că mor de la un vis? Nu m-a trezit deşteptătorul, mare lucru, nu-s eu prima cum nu sunt nici ultima! Da! Şi acum stau cu Alex pînă dimineaţă... şi mîne... şi cît voi mai avea ocazia.
-Şi, deci, unde plecăm astăzi? - decizia să rămîn m-a făcut fericită. Nu puteam să-mi şterg zîmbetul de pe faţă.
-Hmmm... am pregătit cîteva variante. - el mi-a întins mîna — Eşti gata?
-Mai întrebi? Aştept cu nerăbdare călătoria!
El iarăşi a ”chemat” o uşă şi ne-am pornit prin vise. De data asta am călătorit prin oraşe pustii. Veneţia, Londra, Paris, toate în lumina felinarelor şi nici un om pe aproape. Cred că a fost cea mai romantică plimbare din viaţa mea.
-Cum îţi pare Parisul de sus? - m-a întrebat Alex cînd eram pe Eiffel Tower.
-Frumos! Nu am cuvinte! - priveam luminiţele de jos şi mi se învîrtea capul de fericire. - Alex, e fantastic! Îţi sunt aşa de recunoscătoare pentru toate aceste excursii! - brusc m-am întors ca să-l privesc în ochi. Faţa lui era doar la cîteva centimetri depărtare de a mea. Oare e acel moment cînd în filme ei se sărută?
-Te iubesc, Ligi! - cuvintele lui au trecut ca un impuls electric prin mine.
-Şi eu, Alex, şi eu te iubesc! - încă un impuls electric, mai puternic. Buzele noastre se apropiau. De data asta impulsul era aşa de puternic că am simţit durere în tot corpul. Din ochi au început să curgă lacrimi.
-Ligia, cei cu tine? - eu am căzut de durere. Lîngă noi a apărut uşa mea din care se auzeau multe voci străine. Era un bărbat... striga.... şi o femeie îi răspundea... cuvintele nu le-am înţeles... dar ştiam că vin din exterior, din realitate.
-Alex, trebuie să plec... auuu...- de durere nu ma mai puteam mişca, cuvintele ieşeau cu greu din gura mea.
-Te doare? Ce se întîmplă?
-Du-mă spre uşă.... trebuie... să mă... trezesc... aaaaa!!!
M-am trezit înconjurată de medici... eram la spital.
-Ţi-ai revenit, fetiţo? Multă bătaie de cap am avut şi cu tine. Maria, cheam-o pe mama ei.
Mama avea ochii roşii, a plîns.
-Mama, ce s-a întîmplat? De ce sunt aici? – încă mai simţeam durere, dar lacrimile mamei m-au făcut să uit de ea.
-O, dragă Ligia! Nuştiu ce ai, nici medicii încă nu pot să spună ceva concret. Iarăşi nu te-ai trezit. O oră te strigam, te împingeam, am încercat să te stropesc cu apă, tot degeaba. M-am speriat groaznic. Tata era la lucru, eram singură, credeam că o să te pierd. - mama a început iar să plîngă.
-Mama, nu plînge te rog! Promit că nu se v-a mai repeta, auzi? Eu voi fi mereu cu tine, şi fiecare dimineaţă mă voi trezi, numai nu plînge.
Am stat la spital deja trei zile, însă doctorii încă nu au depistat ce boală am. Era asemenea cu coma, dar nu chiar... nu ştiu, ei au încercat să-mi lămurească diferenţa, dar eu nu am înţeles nimic. Concluzia e că nimeni nu ştia nimic, iar eu nu aveam de gînd să povestesc cuiva despre uşa din visul meu, în psihiatrie iubesc aşa istorioare. Următoarele nopţi am dormit legată de un aparat ce trebuia să alarmeze în caz că iarăşi ”dorm prea adînc”. Eu nu puteam să o fac pe mama să treacă prin asta din nou, de aceea noaptea ignoram uşa care mă urmărea în vise. În timpul zilei mă omora un dor nebun, doream să-l văd pe Alex, să-i spun de ce nu pot veni la el, să-l cuprind şi să simt că el mă susţine şi mă înţelege. Mereu mi se învîrtea în cap o singură melodie, melodia care i-am dedicat-o lui după prima noastră intîlnire.
A patra zi doctorul mi-a spus că următoarea dimineaţă pot pleca acasă. Pentru mine asta însemna că voi putea să cînt în sfîrşit la pianul meu şi să prefac durerea din sufletul meu în note muzicale. Încă o zi şi o noapte.
Am hotărît să-mi iau rămas bun de la fata din camera vecină cu care m-am împrietenit în acest timp. Am intrat fără să bat la uşă, doream să mă laud că merg acasă, dar se pare că am greşit uşa. Aici era un pat cu un băiat şi o femeie lîngă el.
-Mă scuzaţi, am greşit camera. - am pronunţat încet şi deja am vrut să ies cînd întîmplător am văzut faţa băiatului. - Alex??? Nu se poate.....
-Îl știţi pe fiul meu? - părea uimită femeia.
-Da... adică nu chiar... - nu puteam să-i spun despre visele mele şi am hotărît să improvizez ceva. - mmm... l-am văzut o dată... la o petrecere... la nişte prieteni comuni.... a fost demult. - gîndurile se schimbau în mintea mea mai repede decît reuşeam să le analizez. Alex, aici, tot acest timp era în camera vecină. Alex, dragul meu Alex, te-am găsit! Dar de ce e în spital? - Dar ce are, doamnă? E ceva grav?
-Comă. - vocea ei era obosită, tristă şi aproape disperată - A nimerit într-un accident rutier, două luni în urmă. Medicii au reuşit să-i salveze viaţa, însă aşa şi nu şi-a revenit în conştiinţă.
-Îmi pare foarte rău! Eu sper că îşi va reveni în timpul apropiat. - era dureros să aflu toate astea, dar din altă parte acum am o speranţă. Alex există, e viu şi e aici, aproape. - mmm... Credcă trebuie să plec acum. Îmi permiteţi să mai vin odată să-l vizitez, mîne?
-Da, desigur... cum te numeşti?
-Ligia.
-Frumos nume, Ligia...
Aşa şi nu am ajuns la prietena mea. Aveam prea multe emoţii. Nu puteam să-mi aranjez gîndurile. Trebuia ceva să fac. Eu sunt unica care poate vorbi cu Alex şi trebue să mă folosesc de asta. Unica ce mă oprea să merg la el în acea clipă era mama. Hm... Dar dacă voi adormi acum, ziua? Fară aparat... voi păşi uşa doar pe o clipă şi îndată mă voi întoarce.
Era greu să adorm cînd aveam atîtea emoţii, dar, în fine, am reuşit. Uşa nu m-a făcut s-o aştept şi în cîteva clipe eram în casa copilăriei lui Alex. Intenţionat nu am închis uşa, ci am rămas cu mîna pe ea ca să mă pot întoarce în orice moment înapoi în realitate.
-Alex! Eşti aici?
-Ligia? - se pare că era uimit, bucuros şi supărat să mă vadă în acelaşi timp. - Eşti bine?
-Da, dar acum nu are importanţă. Trebue să mergi cu mine.
-Ascultă, nu merg nicăieri cu tine. Am crezut că îţi v-a ajunge minte să nu te mai întorci aici. Nu înţelegi că e periculos?
-Alex, nu am timp de discuţii. Hai cu mine, e urgent.
-Ligia, a fost o joacă, doar o joacă. Şi eu deja m-am plictisit de tine. Nu vreau să te mai văd. Pleacă din casa mea! Te rog nu mă impune să te alung cu forţa!
-Ce? - cuvintele lui m-au tăiat ca cuţitul, dar eu am venit să-l salvez şi o voi face chiar dacă nu are nevoie de mine. - Bine, eu plec, dar şi tu pleci cu mine!- eu l-am luat de mînă şi l-am tras după mine pe uşă aşa de rapid că el nu a reuşit să facă ceva.
Cînd m-am trezit era seara. M-am bucurat de faptul că mama nu era alături pentru că îndată am început să plîng. ”A fost o joacă, doar o joacă. Şi eu deja m-am plictisit de tine. Nu vreau să te mai văd. Pleacă din casa mea!”. Nu putea fi adevărat, dar el a spus-o. Şi cum puteam să cred că însemn ceva pentru dînsul? Desigur că eram doar o distracţie. Cînd călătoreşti timp de două luni de unul singur e clar că vei spune ”te iubesc” oricui. Durere... tot ce a mai rămas din mine... durere nebună.
Următoarea dimineaţă trebuia să plec acasă. Am vrut să aflu dacă Alex şi-a revenit după efortul meu, însă nu puteam să intru în camera lui după ceia ce mi-a spus. Aşa şi am plecat.
Cîteva zile nu făceam nimic decît să mănînc, să dorm şi să cînt la pian, dar curînd m-am săturat să fiu prizoniera propriilor gînduri şi m-am întors la şcoală, la prieteni şi la viaţa mea banală. Cu încetul totul s-a normalizat, din nou zîmbeam, ieşeam cu prietenii şi cu nimic nu arătam ce dramă aveam eu în suflet. Cît nu mă străduiam Alex nu-mi ieşea din minte, dar totuşi m-am învăţat să trăiesc cu asta....
A trecut o lună....Eu cîntam la pian cînd m-a strigat mama:
-Ligia, a venit un coleg de clasă la tine!
-Spune-i să se ridice sus, mami! - am răspuns fără să-mi opresc cîntecul.
-Ţi-am mai spus că cînţi foarte frumos. - am auzit glasul lui Alex în spatele meu - Şi ţi-am mai spus că te iubesc! Şi asta sunt cele mai adevărate lucruri pe care le-am spus vreodată!
-Alex? Tu? – eu nu am crezut ochilor mei, dar era chiar el. Prima dată vorbeam cu el înafara visului. – Dar ce cauţi aici? – eu încercam să-mi ţin lacrimile care deja se pregăteau să se scurgă pe obraz – Pentru ce ai mai venit după toate cuvintele care mi le-ai spus?
-Ligia, dragostea mea! Ştiu că nimic din lume nu mă justifică, dar te rog să mă crezi, toate cuvintele dureroase care ţi le-am spus atunci erau doar un spectacol pentru a-ţi salva viaţa. – după fraza asta eu nu mai puteam să-mi ţin lacrimile, dar el a continuat – Nici nu iţi poţi imagina ce m-a costat să pronunţ acele prostii, dar mult mai greu era dacă te mai vedeam vreodată cum cazi de durere şi nu te pot ajuta cu nimic. – vocea lui tremura de parcă va plînge şi el. – Doar una te rog, iartă-mă!
-Alex, eu… - eu nu puteam să exprim uşurarea din sufletul meu, el dorea să mă salveze, el... el mă iubeşte… lacrimile mă înnecau – O, Alex… - dar în loc de a mai spune ceva eu l-am cuprins din toate puterile…
Ea într-atît s-a aprofundat în aminiri şi gînduri încît nu a observat cum fetiţa s-a apropiat încet de ea... 
